De multe secole sau enuntat tot felul de teorii asupra originilor cainelui, care mai rezonabile, care mai fanteziste. Astazi, datorita cercetarilor genetice, sa constatat, fara dubiu, ca lupul, si numai lupul, este stramosul tuturor cainilor. Mai mult, sa stabilit ca lupul si cainele nu mai pot fi considerati doua specii diferite, ci sunt una si aceeasi specie Canis lupus. Asa ca, cel mai nou subiect de galceava intre oamenii de stiinta a devenit evaluarea timpului care sa scurs de la domesticirea primilor lupi. Dovezile arheologice (oase fosile) nu sunt mai vechi de 15.000 de ani, in schimb studiul moleculelor de ADN plaseaza aparitia cainelui acum 100-120 de mii de ani! O diferenta imensa, explicabila insa prin faptul ca, morfologic, primii caini erau atat de asemanatori cu lupii incat fosilele de caine foarte vechi au fost catalogate drept fosile de lup. Pana aici, toate sunt logice, insa nu explica in nici un fel originile diferitelor tipuri de caini. Una dintre regulile zoologiei este ca diferentierea in subspecii (tipuri sau "rase geografice") se produce sub actiunea mediului. Marele chinolog francez Denis (in articolul Despre notiunea de rasa) spune: "Fara indoiala ca speciile domestice nu au facut exceptie de la regula si erau deja scindate, inca inainte de domesticire, in diferite tipuri (sau cel putin procesul era "amorsat"). Izolarea geografica, conditiile de mediu si, mai modest la inceput, omul au contribuit la formarea unui numar limitat de rase primare. Astazi, pe langa impartirea raselor in grupe (zece grupe, conform sistemului FCI, sapte conform celui englez), intreaga lume chinologica foloseste inca, pentru clasificarea morfologica a cainilor, sistemul elaborat in 1897 de celebrul chinolog Pierre Megnin. Dupa Megnin, cainii se impart in cinci tipuri constitutionale: ogaroid, lupoid, bracoid, molossoid si bassetoid (sufixul oid inseamna asemanator). in tipul molossoid sunt incadrati, actualmente, cainii cu osatura groasa, plina, cu antebrat rotund (in sectiune), foarte musculosi, cu trunchi gros si angulatii mai degraba deschise (in special cele ale trenului posterior), cu cap mare, globulos sau patratos, cu stop marcat, bot lat, puternic si cat mai scurt (brahicefali), avand buze pline, groase, atarnande.

      De ce molossoid

      Inainte de a desemna un tip de caini, Molossi a fost denumirea unei populatii din Epir. Epirul era o regiune din nordvestul Greciei Antice (in sudul Albaniei de astazi), iar Molossii erau niste razboinici, semibarbari, carora li se daduse acest nume dupa Moloss, fiul lui Pyrrhus si nepotul lui Achile. Se pare ca Molossii aveau niste caini de paza foarte eficienti. Dupa multi autori, caini de acest tip au fost "importati" la Roma, au devenit celebrii sub denumirea Camis Molossi (folositi atat in razboaie cat si in arene, unde luptau impotriva animalelor salbatice sau a gladiatorilor) si sunt stramosii raselor pe care astazi le numim molossoide. Aceasta ar fi, pe scurt, originea denumirii moloss. Dar, cu cat "scormonim" mai mult in textele istorice, pentru a afla ce si cum sa intamplat, cum sau raspandit molosii din Epir in toata lumea antica, cu atat situatia devine mai neclara. Intai pentru ca nici grecii, nici romanii nu aveau o vocabula pentru a desemna rasa unui animal (rasa fiind pentru ei o notiune vaga foloseau, de exemplu, expresia "caine de rasa buna"). Ei diferentiau cainii dupa caracteristica anatomofunctionala cea mai evidenta (de exemplu "caini cu picioare rapide") sau dupa originea geografica (molossi). Latinii mai foloseau si expresia canes pugnaces, dar nici acesta nu desemna o rasa ci era folosita generic cu sensul de caini belicosi, agresivi. Specialistul J. Peters (care a studiat lucrarile antidlor, in special pe cele ale lui Varron, Martial, Nemesian si Elian) spune ca literatura antica abunda in relatari despre caini si se pot identifica circa 30 de "rase", dar, din pacate, tipuri morfologice diferite poarta deseori aceeasi denumire. in plus, aproape toate descrierile care neau parvenit se refera la cate un exemplar, rareori la un anumit fel de caini. Aristotel lauda Molossul si spunea ca el era folosit la paza, deosebinduse de alti caini prin faptul ca era mai mare si mai curajos. Tot el, in Historia animalum, scrie ca Laconici canes (Cainele Laconian) era obtinut deseori prin impereche rea cu lupi, dar afirma si ca Molossul din Epir nu difera cu nimic de Laconian, atata doar ca este mult mai eficient, prin talie, ferocitate si curaj. Si Pliniu cel Batran (numit si Naturalistul) povesteste amplu faptele de vitejie ale molosilor de Epir, dar nu descrie aspectul acelor caini. Chiar daca ar fi facuto, nu stiu daca lam fi putut crede, atata timp cat incearca sa ne convinga ca, in India, catelele erau imperecheate cu tigrii, dar nu se foloseau, in lupte, decat exemplarele din a treia generatie, deoarece erau mai putin feroce . Si, parca vrand sa-si piarda orice urma de credibilitate, mai povesteste ca Alexandru cel Mare primise de la un rege din Epir (sa nu mai vorbim ca Epirul "lui" era situat nu in nordul Greciei, ci in vestul Marii Caspice) doi caini extraordinari, despre al doilea dintre ei spunand ca era capabil sa rupa singur un leu in bucati si sa ingenuncheze elefantii. Nauciti in urma citirii celor scrise de Pliniu, trecem la textele lui Nemesian. Acesta, chiar daca era poet, a reusit sa ramana cu picioarele pe pamant si, in lucrarea Cynegetica, descrie foarte realist un caine bun de vanatoare, pe care il numeste moloss de vanatoare, subliniind ca acesta este diferit de molosii de paza si ca are "picioarele inalte, coaste arcuite, piept adanc, abdomen supt, sale solide si urechi care plutesc atunci cand ea alearga." A-ti inteles, desigur, ca era vorba despre o femela. Necazul este ca, iata, chiar si atunci cand gasim o descriere coerenta, aceasta se refera doar la un anume exemplar.
      Preferatul istoricilor rasei Mastino Napoletano este Columella care, in De Re Rustica, sfatuieste cititorul sa aleaga pentru paza un caine puternic, de culoare aproape neagra, cu capul masiv ("care pare a fi cea mai importanta parte a corpului") si urechi care atarna, cu piept lat, membre puternice si labe mari. Sunt chinologi care cred ca au identificat stramosul Dogului de Bordeaux intr-un pasaj al unei lucrari semnate de Varron (secolul I i.Hr.) in care pare a fi descris un moloss puternic avand prognatism superior. Cu toate acestea, profesorul R. Triquet (actualmente presedinte al Clubului francez de Dog de Bordeaux si al Comisiei de Standarde din cadral FCI) scrie: "Respect entuziasmul acestor chinologi dar trebuie sa ii temperez. Este vorba (in textul lui Varron) despre niste caini mari, de paza, folositi de ciobani. Concluzia ca acei caini ar fi fost prognati a fost trasa din interpretarea descrierii aspectului caninilor. Dar tot Varron spune ca exemplarele cu pricina au barbia tesita. Ori un caine cu prognatism superior, cum este Dogul de Bordeaux, nu are barbia stearsa ci, dimpotriva, bine pronuntata, proeminenta." Tot profesorul Triquet este de parere ca Lucretiu, poet si filozof latin antic, ne da cea mai buna descrierea a comportamentului molossului nostru, asa cum il vedem astazi: "Cainele ameninta ridicandusi buzele grele, frematande, si aratandusi coltii teribili. isi linge cu blandete puii, cu ei se joaca si ii atinge grijuliu, mormaind tandru. Daca este batut de stapan, nu se revolta ci scoate gemete de implorare, se lipeste de pamant si incearca sa evite loviturile. " Cat de departe este acest tablou fata de bruta, de fiara descrisa stereotipic de catre aproape toti ceilalti autori. Si Triquet incheie pasajul spunand: "Molossul lui Lucretiu este primul care are dimensiuni canine." Poate ca toate citatele si autorii enumerati mai sus par ceva plictisitor si greu de urmarit. Dar acestea constituie doar varful adevaratului aisberg alcatuit de textele mai vechi si mai noi, din care specialistii incearca sa separe realitatea de exagerare si sa afle care sunt adevaratii stramosi ai cainilor pe care acum ii numim molosi. Principala concluzie pe care au traso acum chinologi precum Triquet si Peters este ca molosii romanilor aveau, in general, aspect mai lupoid si erau mai putin masivi si musculosi decat molosii "nostri". inca din 1886, M.B.Wynn scria despre cainii de tip Mastiff: "Grecia nu a avut niciodata aceasta rasa". Si el sustinea ca adevaratul Moloss de Epir era un caine rapid, care semana mai mult cu lupul decat cu Mastifful, avea urechi deseori purtate in sus si colorit predominant gri sau roscat. Peters subliniaza ca, cei drept, toate categoriile sociale din Roma antica erau foarte interesate de cainii mari, insa in mozaicurile (precum cel din Pompei) si gravurile descoperite, reprezentand caini de paza si chiar purtand celebrul avertisment cave canem (atentie la caine), vedem caini care nu au nici corpul nici capul molosilor nostri. Mai mult, desi sunt destul de numeroase reprezentarile artistice ale cainilor din antichitatea grecoromana, pana acum sau descoperit foarte putine artefacte (printre care o statuie din palatul mamei lui Alexandru Macedon) in care putem recunoaste un caine avand caracteristicile actualilor molosi. Evident, toate acestea nu insemna ca in Roma si in Grecia antica nu existau caini asemanatori Mastiffilor actuali, ci doar ca celebrii canis molossi erau pur si simplu niste caini adusi din Epir (sau urmasi ai acestora) si nu mai trebuie sa fie considerati (ca termen general) stramosii directi ai actualelor rase de tip Mastiff, Dog, Bulldog si caine de munte (in sensul clasificarii FCI). Dupa cum spune tot Wynn, confuzia istorica a rezultat din faptul ca, dea lungul ultimelor secole, autorii au crezut ca termenul mastiff inseamna acelasi lucru cu cel de moloss, gasit in scrierile antice, confuzie preluata si de naturalistii moderni si "impamantenita" prin clasificarea inventata de Megnin.

Stramosul tibetan

      Majoritatea autorilor contemporani propaga teoria conform careia Dogul de Tibet (numit si Mastiff Tibetan) ar fi cea mai veche rasa de tip molossoid si, in consecinta, este stramosul tuturor cainilor din aceasta categorie. Cititi aceste afirmatii in aproape orice carte despre caini. Si totusi, ce dovezi exista pentru a putea spune ca Tibetul este locul unde au aparut si de unde au migrat primii caini de talie mare? Niciuna. Nu sau descoperit nici documente sau artefacte, nu exista nici o dovada arheologica sau paleontologica. Ce se stie despre Dogul de Tibet din antichitate? Nimic. Cu toate acestea, sau scris sute, mii de pagini despre el. Se pare ca, de fapt, sa perpetuat, din autor in autor, nu rezultatul unui studiu ci doar o simpla legenda: acest Dog a coborat din muntii lui si, drept urmare, au aparut cainii mari din Asiria si, mai tarziu, cei din Mesopotamia, dupa care a venit Alexandru cel Mare si ia raspandit in Grecia, rezultand molossul de Epir. Apoi, canis molossi au ajuns si la Roma, au luptat in arene, au insotit armatele, alaturi de care au patruns si in Galia si in Insulele Britanice. De fapt, observam ca deja sunt doua elemente care pot fi drastic amendate: atat originea tibetana a molosilor cat si presupusul lor traseu. Aparatorii "teoriei tibetane" se bazeaza pe scrierile (povestile) lui Marco Polo. Negustorul si calatorul italian a fost, oficial, primul european care a ajuns (si sa si intors) din Tibet. Vorbind despre aventurile sale din Tibet, el afirma ca bastinasii aveau "niste caini mastini mari, cat magarii, care sunt buni impotriva numeroaselor animale salbatice de acolo". De la bun inceput sa plecat pe o pista gresita, deoarece in Italia secolului al XIII-lea mastin insemna orice caine mare folosit de ciobani si tarani la paza turmelor sau a gospodariilor, sau chiar la vanatoare. in plus, Marco Polo nu mai da nici o alta descriere a cainilor cu pricina. Cat de mari erau acei caini vazuti de calatorul venetian nu vom putea sti, dar, din studiile paleontologului american Vera Eisenmann reiese ca magarii tibetani de acum un mileniu erau mult mai mici decat cei de astazi. in plus, se pare ca povestirile lui Marco Polo sunt presarate cu multe exagerari. Si totusi, iata ca, in continuare, unii mai cred ca Dogii de Tibet sunt "adevaratii" si primii molosi, pur si simplu deoarece sunt mari si au coada stufoasa pe care o poarta asemenea cainelui reprezentat pe o placa veche de aproape 3000 de ani, descoperita la Ninive... La o asemenea justficare, nu putem raspunde decat dtandu1 pe chinologul norvegian Konradsen: "au dreptate, iar luna este de cascaval pentru ca seamana cu o roata de cascaval! Si cum ramane cu basoreliefurile asiriene si babiloniene care reprezinta caini care se incadreaza perfect in tipul Mastiff, dar nu au coada stufoasa, purtata pe spate? Ce sunt ei, Dogi de Tibet mutanti?" Faptul ca femelele de Mastiff Tibetan intra in calduri doar o data pe an, precum lupii, este considerat drept un alt argument in favoarea "teoriei tibetane". Dar si multi dintre ogarii de talie mare (in special Afganul) manifesta acest fenomen. Si cum ogarii sunt, se pare, chiar mai "batrani" decat molosii, ar trebui sa intelegem ca, din acest motiv, ei sunt stramosii... Dogului de Tibet? Nu cumva este mult mai logic sa concluzionam ca ciclul anual este rezultatul luptei pentru supravietuire intr-un mediu atat de ostil precum muntii si podisurile tibetane? Apoi, este greu de crezut ca in asemenea conditii grele de viata, o populatie primitiva, asa cum erau tibetanii acum trei milenii, ar fi reusit sa dezvolte si sa cresca niste caini atat de mari. Vorbind despre modul in care molosii sau raspandit in lumea antica, exista si aici mai multe variante. Pe deo parte, se spune ca ei au ajuns in Roma, adusi din Epir si, cu timpul, romanii iau transportat cu ei in Galia si in Britania. O alta versiune, engleza, sustine ca insularii nu au asteptat legiunile romane pentru a avea mastiffi si ca, de fapt, romanii "importau" din Britania caini de acest tip, trimitandui acasa, pentru a fi folositi la lupte, in arene.
      De unde existau molosi in Britania simplu, fusesera adusi de fenicieni. Ar fi simplu daca nu ar exista unii specialisti care sa sustina ca, de fapt, fenicienii au fost foarte mirati cand au gasit asemenea caini enormi in Anglia. in Dog Encydopedia scrisa de Hutchinson se spune ca celtii aveau molosi pe care chiar si galii ii cumparau. Iata ca sa ajuns in punctul unde informatia este amestecata cu sovinismul, fiecare vrea sa creada ca tara lui a fost prima care a detinut molosi, si totul este dat peste cap. Pentru a va amuza putin, aflati ca, in 1950, intr-o prestigioasa publicatie chinologica franceza, un autor, altfel plin de pretentii, scria ca molossul antic a fost adus in Macedonia in urma campaniilor de cucerire intreprinse in Asia de catre...Petru cel Mare. Speram ca cineva s-o fi indurat de respectivul domn si i-o fi explicat ca Petru cel Mare a fost tar al Rusiei, in secolul al XVII-lea, si nu avea nici o legatura cu antichitatea grecoromana. Alexandru al III-lea, zis si Alexandru cel Mare, a fost, intradevar, imparatul macedonian care a cucerit Asia Mica, Siria, Persia si o mica parte din India, iar trupele sale ar fi putut aduce caini originari din Tibet, dar nu exista nici o dovada in acest sens. Cum nu exista nici in cazul ipotezei ca romanii ar fi gasit caini de tipul molosilor actuali in Galia. luliu Cezar insusi descrie cele gasite in Galia, vorbeste mult despre cai, vite, furaje, dar nu sufla o vorba depre vreun caine. Asadar, daca galii aveau molosi inainte de cucerirea romana, se pare ca Cezar nu a reusit sa vada nici unul. In concluzie, toate aceste istorii raman simple ipoteze, mai mult sau mai putin plauzibile. Profesoral Triquet scrie (in cartea Saga Dogului de Bordeaux) ca doctorul L. Jourdan (specialist la sectia de paleontologie si preistorie a Universitatii din Marsilia) i-a comunicat ca, in acest oras cheie pentru transporturile maritime inca din antichitate, sau descoperit osemintele a circa 50 de caini (care pot fi impartiti in 67 tipuri), dar nici unul dintre ei nu prezenta caracteristicile capului molosilor actuali. in aceasta situatia, Triquet concluzioneaza: "daca romanii ori fenicienii ar fi dus molosi de Epir in Galia sau, dimpotriva, ar fi adus la Roma molosi de-ai celtilor, in Marsilia ar fi trebuit sa ramana urme ale acelor caini.

      Teorii actuale

      Intr-un articol publicat in Buletinul Asodatiei Geografilor Francezi, Planhol scrie: "Literatura enciclopedica despre caini este foarte abundenta, dar plina de erori si de anacronisme". Dupa cum spune J. Peters, pentru ca o teorie oarecare sa poata fi considerata realitate stiintifica, trebuie sa coincida informatiile furnizate de trei surse complementare: textele antice, reprezentarile artistice si osemintele canine. Textele autorilor antici si osemintele descoperite nu au fost, pana acum, de mare folos, in sensul ca nu sa putut afla datorita lor care este originea molosilor. Cele mai vechi reprezentari artistice sunt, deocamdata, cele din vremea sumerienilor si asirienilor si au fost adoptate drept embleme de catre diferite Cluburi de molosi din Europa. Basoreliefurile din palatul lui Assurbanipal (Ninive) contin imaginile unor caini foarte puternici. Acestia au musculatura proeminenta, membrele groase, spatele solid, greabanul foarte proeminent, pieptul amplu, gatul foarte puternic. Corpul pare a fi acoperit de par scurt, iar craniul este foarte voluminos, cu bot lat si adanc, stopul fiind pronuntat. in raport cu omul par imensi. Si la British Museum putem vedea imaginea (Asiria, secolul al Vlllea i.Hr.) unor molosi care vaneaza cai salbatici. Sunt de acelasi tip cu cei de pe bazoreliefurile din Ninive. Aceste reprezentari ne fac sa credem ca "molosii" sumerienilor si asirienilor, daca nu sunt stramosii dogilor si mastiffilor actuali, le sunt, macar, "rude" foarte apropiate. Revenind la profesorul Denis, il citam din nou: "in categoria molossoizilor incadram astazi caini despre care se poate presupune ca au derivat din domesticirea lui Canis lupus chanco (subspecie de lup tibetan); este foarte posibil ca marea familie a molosilor sa fi aparut si sa se fi dezvoltat in zonele muntoase din Eurasia". Citind articolul Originile molosilor, scris de Kaare Konradsen, aflam ca sau emis in ultimele decenii mai multe teorii. Una dintre ele afirma ca stramosul molosilor ar fi fost un tip de lup cu botul scurt, descoperit in centrul Suediei. Tot in Suedia, pe o insula, sau descoperit fragmente dintr-un craniu datand din epoca de piatra. Craniul apartinea unui caine (unui lup) cu bot scurt, aparent domesticit. Alta teorie a fost enuntata de catre Stauder si Hauck: ei au ajuns la concluzia ca toate tipurile de mastiffi europeni au evoluat local, din cainii neolitici, in diferite perioade si locuri de pe glob. Hauck, cercetator care este si expert in istoria spedei canine afirma: "Nu pot fi de acord cu vechile povesti despre transplantarea marilor mastiffi din Asia in Europa. Nu exista dovezi indubitabile". Si grupul care a incercat sa verifice teoria privind originile tibetane ale Saint Bernardului si ale buvierilor elvetieni nu a gasit nici o dovada stiintifica in acest sens, in schimb se pare ca a descoperit urmele unui caine mare, de tipul Mastiffului, care exista in zona Europei Centrale inca de acum 3500 de ani. Una dintre cele mai interesante teorii actuale este cea lansata de Konradsen. In opinia lui ar trebui sa cautam originea molossoizilor (in sensul in care folosim acum aceasta denumire) tot in Asia, dar nu pe inaltimile Tibetului, ci in zone mai joase, acolo conditiile de viata erau propice. Conform lui Konradsen, pentru a gasi originile molosilor trebuie sa urmarim evolutia societatii umane. Primele civilizatii au aparut in Orientul Mijlociu (aproximativ pe teritoriul Irakului). Tot acolo sau descoperit si primele reprezentari (asiriene si sumeriene) ale cainilor de tip molossoid. Chinologul norvegian crede ca primii molossoizi trebuie sa fi fost chiar cainii stramosilor asirienilor si sumerienilor. Acesti stramosi, intemeietorii primelor asezari, agricultori si crescatori de animale, nu siar fi putut creste animalele fara ajutorul unor caini mari, care sai pazeasca de numeroasele salbaticiuni.
      Zona in care au aparut nuclee civilizatiei (cu circa 11.000 de ani in urma), si in care premolosii ar fi fost absolut necesari, acopera o mare parte din Asia Centrala si din Orientul Mijlociu, corespunzand cu aria de raspandire a unei rase actuale Ciobanescul de Asia Centrala. Avand in vedere si caracteristicile acestei rase, Konradsen emite ipoteza ca Centrasiaticul este stramosul tuturor molosilor actuali, inclusiv al Dogului de Tibet. Cam la aceeasi concluzie duc si teoriile enuntate, separat, de Strebel si de Wynn. Konradsen spune: "aceasta rasa are toate caracteristicile si indeplineste toate conditii pentru a fi stramosul comun si veriga de legatura intre primii molosi, mastiffii sumerienilor si ai asirienilor, cainii mari pentru paza turmelor, cainii de munte si actualii mastiffi europeni". Care dintre toate aceste teorii este cea corecta, vom afla, probabil, datorita studiilor genetice. Este foarte posibil si ca fiecare dintre variante sa fie partial valabila. Chiar daca molosii au aparut intr-o zona anume de pe glob ori, dimpotriva, sau dezvoltat independent in diferite locuri, istoria ne-a invatat ca, inca din vremea cand oamenii duceau o viata nomada, ei calatoreau insotiti de cainii lor, asa ca, intr-un fel sau altul, toti molosii actuali sunt mai mnlt sau mai putin inruditi intre ei. Dincolo de toate teoriile, este clar ca principalele tipuri de caini au aparut sub influenta mediului si, mai ales, ca rezultat al unor mutatii spontane. Deoarece, asa cum spunea cineva, "fara mutatii, inca am fi cu totii... amoebe".